Un articol despre mâncare | Mariciu.ro

Un articol despre mâncare

mancareOri de câte ori mă întâlnesc cu o farfurie albă încărcată cu o urmă de mâncare pe ea, dar care are decoraţiuni comestibile, cum ar fi o frunză şi nişte pete de sos, de parcă urmează vreun psiholog să mă întrebe ce văd în ele, îmi vine să îi dau cuiva cu farfuria în cap.

D-asta ridic din sprâncene ori de câte ori aud de MasterChefi, acesti bucătari cu arfe şi preţuri umflate. Mai nimeresc în preajma cuiva care se uită la emisiunea Masterchef şi pufnesc în râs când văd o armată de oameni tremurând în faţa a trei indivizi pe care i-ar fi bătut bunica mea cu lingura de lemn pe care o folosea să amestece probabil cea mai bună mâncare de cartofi pe care am mâncat-o în viaţa asta.

În urmă cu o lună, am dat o fugă până în Braşov cu domniţa mea. Am luat la pas centrul vechi şi, la un moment dat, ne-au fugit ochii prin geamul unui restaurat de fiţe, Casa Hirscher. Nu am intrat pentru că voiam să ne mai plimbăm oleacă, urmând să ne întoarcem acolo să băgăm “la ghiozdan” cam într-o oră.  Evident, am uitat de restaurantul respectiv şi ne-am oprit la Sergiana, local în care am mâncat şi băut boiereşte, super decent la bani, pe gustul românului din mine.

Soarta a făcut ca peste două weekenduri să ajung la Casa Hirscher, în contextul unei pişcotăreli blogăristice. Cum a fost mâncarea? Cu mult sub nivelul unui restaurant care se vrea a fi de fiţe, atât prin aspect, cât şi prin preţuri. Mâncarea era din bucătăria internaţională, dar era gândită pe principiul: “hai să îi dăm forme interesante, să o facem să arate beton în poze şi în descrierea din meniu”, dar doar atât.

Prin aceeaşi poveste am trecut şi acum câteva zile, la Godot. Mi-am luat un piept de pui italienesc şi nişte cartofi cu rozmarin (toată combinaţia a costat cam 70 de lei). Pe foaie şi în farfurie totul arăta beton, dar, când am intrat în puiul ăla cu cuţitul şi furculiţa, mi-am adus aminte de mâncarea de la cantina din parcul corporatist în care îmi fac veacul în timpul săptămânii.

Puteţi să mi-o serviţi pe aia cu “ce ştie ţăranul ce-i şofranul?!”, dar o să prefer întotdeauna o mâncare tradiţional românească (să umple farfuria, frate), în locul unui fel de mâncare gătit de nu ştiu ce masterchef.

5 comentarii

  1. Și așa se îngrașă Mariciu :))

  2. Fiule, ma prinzi din urma la proportii? :D

  3. no chestia asta cu mâncarea aspectuoasă… hmm.. depinde din ce unghi o privești.. pentru că și bucătăria poate fi o artă… însă ea devine artă atunci când și aspectul și gustul se împletesc… așa că tu ai dreptate cu ce zici pe acolo că degeaba are aspect dacă gustul nu e pe măsura aspectului :)

Adauga un comentariu

Campurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicata.