Nici miezul de caisă nu mai e ce era odată..

Am dat ieri peste un bol de sâmburi de caisă pe masa din bucătărie. Am trecut repede peste faptul că familia mea iubită a băgat caise pe sub naretă fără să se gândească la bloggerul casei și mi-am retrăit într-un flashback bucuriile copilăriei, când spărgeam sâmburi de caisă, pe o bordură prăfuită, cu ajutorul unor pietre tăioase în colțuri.

 

Mă uitam la bolul ăla de sâmburi și parcă vedeam în interiorul lor. Îmi imaginam miezul ăla care se rupea pe din două, fix la mijloc. Miezul ăla lăptos pe care îl mâncai cu mai multă poftă decât caisa în sine. Miezul ăla de care nu te săturai. Îmi aduc aminte că uneori desfăceam caisa și mâncam doar miezul, atât de mult îmi plăcea.

 

Dar ce să vezi! Surpriză, miezul ăsta era uscat ca un om de 90 de ani. Era mic, subțire, aproape inexistent. La gust aducea mai mult a medicament iar singurul lucru care mai aducea cât de cât cu miezul sâmburilor caiselor de altădată era doar culoarea.


Am început să sparg toți sâmburii în disperarea de a găsi un miez ca în vremurile parcă tratate cu filtru Instagram, dar toți erau precum cel descris mai sus. Trist. Pe cât de fericit eram în momentul în care am văzut sâmburii, pe atât de trist eram în momentul în care pe masă erau doar sâmburi sparți și umbre ale miezului care făcea câțăratul în cais mai interesant.

 

 

Dacă vrei să fii la curent cu articolele care-mi ies din minte și mână, apasă aici.