Probabil cea mai vie amintire legată de neajunsurile copilăriei mele, după cea cu mâncarea, are legătură cu încălțămintea. Țin minte că aveam doar o pereche de teniși (uneori adidași – care nu erau Adidas, desigur, dar așa le ziceam la toți sneakerșii). Și mai aveam una de bocanci. Iar tenișii, sau adidașii, erau încălțămintea purtată 99,9% din timp. Asta pentru că fugeam de bocancii ăia de căpătat, care erau mereu cu câteva numere mai mari și cu care nu puteai să joci neam fotbal.
Și pentru că tenișii sau adidașii erau folosiți tot timpul, inclusiv la fotbalul cel de toate zilele, se rupeau destul de repede, după care începea epopeea lipitului cu Super Glue. O dată la 2-3 zile luam câte un tub d-ăla de Super Glue, care îmi rămânea jumătate lipit pe degete.
Perechea supremă de teniși era aia cu roșu și negru, care avea și crampoane de cauciuc. Pe ăia îi purtam, tată, peste tot: la școală, la fotbal, PESTE TOT. Când mergeam la piață sau în „Europa”, la „chinezi”, să îmi ia mama tenișii ăia, eram cel mai fericit om de pe planetă. Iar dopamina aia (sau ce-o fi) mi-o iau și astăzi din orice achiziție „la raionul” sau din categoria „încălțăminte bărbați”.
Gâfâie pantofarele și secțiunile responsabile cu încălțămintea din dulapurile Cuibului Ionescian de sneakerși. Și clar sunt mai soft cu pantofii și bocancii, pentru că păstrez tradiția în continuare.
Chiar mă uitam zilele trecute că am zeci de sneakerși pe care nu i-am mai purtat de ani de zile. Pe de-o parte, mintea îmi zice să le fac vânt pe internet, dar sufletul de copil, care încă își curăță mâinile de Super Glue, îmi zice să țin de ei, ca să-mi acopăr neajunsurile din copilărie cu ei.
Sunt singurul în situația asta?
