Nu mă bat de mă omor după meciurile de box. Cred că am văzut maxim cinci meciuri de box în toată existența mea, excluzându-le pe cele din filme: Million Dollar Baby, seria Rocky etc.

Nu înțelegeți din asta că sunt sensibil la violență. Dimpotrivă, ori ne batem, ori dansăm două minute și jumătate ca să ne prindem tehnico-tactic doi pumni în restul celor treizeci de secunde rămase din repriză. Mă rog, poate nu înțeleg eu acest sport.

Revin! Sâmbătă seara am avut ocazia să văd, într-un pub-club din Mediaș, meciul lui Bute cu Froch.

Încă din momentul în care a intrat în scenă englezul, am simțit un fior pe șira spinării. Avea în ochi sclipirea aia de om care a venit să facă istorie. Exact ca-n filmele mai sus menționate, era actorul principal urcat în ring ca să câștige. Bute a boxat cu reținere, mai mult s-a apărat până a cedat. Fiecare lovitură trimisă de Froch era propulsată de vocile celor zece mii de englezi din sală. Iar fiecare lovitură încasată de Bute era o confirmare pentru Bute cum că trebuia să nu se grăbească să-l aleagă pe Froch în cursa de a le demonstra contrariul celor care îl contestau că își alege adeversari slabi.

Bute a picat în repriza a cincea. Iar ultimul pumn încasat, ăla care l-a găsit proptit în corzile ringului, ne-a arătat fața unui campiOM. Fața aceea pe care privitorul are ocazia să o vadă doar atunci când un mare campion (înzestrat de de zei) cade. Cade și își arată fața umană.

Eu, ca român nepasionat de box, îl respect pe Bute pentru că și-a clădit singur, cu pumnii lui, drumul spre centură și celebritate. Îl respect și pentru faptul că nu am auzit vreodată ceva rău despre el, iar asta cântărește mult în condițiile în care românilor le place bârfa, informația circulând cu viteza sunetului pe aceste meleaguri.

Niciodată nu m-am declarat fanul lui și nici nu am ținut în vreun fel la el. Dar în momentul în care l-am văzut cum cade, fiorul pe care l-am simțit la începutul meciului a explodat în tot corpul și m-a tulburat de parcă pe corzile alea stătea întins un membru al familiei mele.

M-am bucurat să-l aud astăzi, proaspăt ajuns în România, cum a răspuns cu modestie și luciditate la toate întrebările pe care i le-au pus jurnaliștii.

Sunt singur că, în momentele astea grele, Bute se vindecă, cicatrizându-și rănile cu susținerea celor dragi și a românilor.  Iar gândul la revanșa de la Montreal îl face să își strângă pumnul și să reia antrenamentele în sportul cu care a făcut schimb de daruri. Sportul oferindu-i faimă și avuție, iar el oferindu-i sportului istorie și atenție din partea românilor.

Dacă vrei să fii la curent cu articolele care-mi ies din mână, apasă aici.

4 comentarii Adaugă comentariu

  1. Ba eu vreau sa fie un articol prin care sa-i critici pe cei care sunt prea dusi cu pluta:)…

  2. Un articol foarte frumos! Ma bucur ca am reusit sa citesc si un articol pro Bute! Pana acum a fost acuzat in fel si chip ba ca a vandut meciul ba ca asta e valoarea lui!
    Atata timp cat a castigat a fost apreciat, cum a pierdut un meci ori asta-i valoare ori la vandut! Asta mor eu la romani, nu stim sa sustinem un campion si atunci cand pierde!

    O seara placuta!

  3. Un om foarte echilibrat…bravo lui! Pacat ca a pierdut centura.

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.