Ori de câte ori vedeam câte una, mă cuprindea o stare de euforie, fugeam spre ea și îi beam apa cu setea și calicia cu care un om rătăcit în deșert se aruncă în mirajul unei oaze. Ea era țâșnitoarea de apă. În ochii mei, avea o frumusețe incredibilă chiar și rămasă fără vopsea la nivelul superior din cauza grelelor picături de apă.

 

Era simbolul micilor bucurii gratis, la fel ca și corcodelele verzi din parc și, de cele mai multe ori, aveam proasta inspirație de a mă bucura de ambele simultan. Una dintre ele, cea de care eram atașat cel mai mult, era vizavi de blocul meu și avea grijă să mă răcorească după partidele interminabile de fotbal din părculețul apropiat.

 

Aveam o pasiune ciudată să mă uit uneori pe geam la ea și, chiar dacă era la o distanță considerabilă, mă relaxa să o privesc cum aruncă fără oprire cu apă.

 

Tristețea din suflet mă împiedica să înțeleg de ce țâșnitoarea dispărea mereu la sfârșitul toamnei iar bucuria reapariției sale de la sfârșitul primăverii îmi provoca uitarea episodului sezonier.

 

Uneori, spre sfârșitul toamnei, mă mai uitam pe geam în speranța că o să reușesc să le atribui un chip celor care o luau de la locul ei în fiecare an.

 

Știu, eram un copil al dracului de ciudat. :)

 

sursă foto

 

Dacă vrei să fii la curent cu articolele care-mi ies din minte și mână, apasă aici.

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. eh..era frumos in copilarie :P faceam ce vroiam, cum vroiam :P

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.