În toată copilăria mea am avut două coordonate mari și late după care îmi dădeam seama dacă intram în casa unui copil bogat, atunci când ajungeam la vreo zi de naștere de apartament sau în vreo vizită d-aia clasică de familie. Prima coordonată era “cât de plin era frigiderul”, iar a doua era “calitatea jucăriilor pe care le avea copilul respectiv”.
Pe partea de mâncare, bonusul la puncte venea dacă în bucătăria lui se regăseau și cerelale d-alea americane de vedeam în filme că se mănâncă înecate în lapte. Cereale puse în bol întotdeauna înaintea laptelui, desigur. Pe partea de jucării, aveam un joker care făcea imediat diferența: dacă se întâmpla cumva să aibă LEGO, în “trusa de jucării”, atunci copilul respectiv primea, în imaginația mea, premiul pentru “copilăria perfectă”. Nu mai conta mâncarea din frigider sau cerealele din lapte. LEGO câștiga direct și fără niciun dubiu, dar trebuia să fie mult LEGO: o cutie d-aia mare cu multe piese și mulți omuleți. Să poți să faci din el elicoptere, mașini, case, vapoare și absolut orice altă idee te mai lovea pe tine într-un colț de imaginație. Ăia erau copiii care avea copilăria supremă și cred că am întâlnit doar vreo 2-3 în toată viața mea.
Chiar și acum, când teoretic sunt adult, mă mai uit după asta când ajung legal prin casele oamenilor. :)) LEGO mi se pare jucăria supremă, un soi de Mystique din X-Men, care poate lua forma oricărei jucării, așa cum Mystique poate lua forma oricărui om sau mutant. Îți stimulează imaginația, creativitatea și, cel mai probabil, și tălpile atunci când piesele sunt lăsate aiurea prin casă. Deci te constrânge să faci curat “la locul de muncă” după ce te joci.
Momentan Noel este încă în liga LEGO Duplo și are o cutiuță verde într-un colț de casă care îmi bucură sufletul de fiecare dată când o văd. E plină de piese mari, de omuleți, de animăluțe și, desigur, de dinozauri. Încă nu face click cu construitul chestiilor, mai mult mă roagă pe mine să “tati, casă cuțu!”, adică să construiesc eu casă cățelului din set. Eu fac casa, iar el o demontează și râde.
Cutia verde sigur va mai primi alte cutii pe lângă ea în viitorul foarte apropiat. Ne vom juca în liga asta câțiva ani, până va deveni eligibil pentru LEGO Clasic și atunci tot Cuibul Ionescian se va transforma într-o mare casă LEGO. Probabil și pe canalul nostru de YouTube vor urma atunci clipuri cu noi construind tot felul de chestii. Sper să fie atras de LEGO cel puțin la fel de mult pe cât eram eu în copilărie. Nu de altceva, dar chiar nu vreau să mă joc singur, că de jucat… sigur o să o fac. Până la urmă mi-au trebuit doar treizeci și ceva de ani ca să ajung să am și eu “copilăria perfectă”. Și de data asta chiar o să o am. :)
(acest articol este sponsorizat de eMAG)
1 comentariu Adaugă comentariu
Fix aceeasi abordare o am cu Freya, fetita mea de 4 ani, i-am cumparat un set LEGO Duplo , initial ii placea sa desfaca tot ce-i construiam, acum ma ia dimineata de mana, ii place sa impartim piesele in doua parti, si ne intrecem care construieste cea mai mare casa sau cel mai frumos turn. I-am luat, pardon, mi-am luat un set pentru o varsta mai mare, dar tot cu duplo vrea sa ne jucam, poate sa desfaca si sa asezele piesele mai usor. Astept, ca si tine, cu mare entuziasm etapa urmatoare :)