Bunica mea (cea din partea mamei) s-a născut în 1916, a prins vremurile în care doar copiii boierului aveau voie să facă mai mult de patru clase la școală. La 12 ani a fost trimisă la București să fie semi-servitoare în casa unor rude mult mai bogate din Micul Paris. După ce a dat din coate în ultimul hal a ajuns controloare la iTB și a muncit pe rupte fără să apuce să vadă vreodată marea. Muntele l-a văzut doar la 91 de ani, când am luat-o noi, familia, cu forța, păcălind-o că mergem să  cumpărăm un câine pentru grădina din Voluntari. A prins războaie mondiale și un regim comunist care i-a băgat bărbatul la pușcărie politică, i-a dărâmat o casă și i-a luat un pământ, dându-i la schimb un apartament cu trei camere, ea având și crescând pe vremea aia cinci copii, doar unul fiind al ei (mama), restul fiind ai bunicului dintr-o altă căsătorie.

Mama mea s-a născut într-un un sistem bolnav care îi punea limite la tot pasul, a avut niște părinți care o țineau din scurt și care i-au impus până și ce școală să urmeze. Singura ei scăpare a fost să se mărite, iar decizia asta grăbită i-a adus mai multe dezavantaje decât avantaje. A muncit 35 de ani ca asistentă medicală, în primă fază la Spitalul 9, a tras ani de zile ture interminabile pe holurile spitalului ca să ajungă în situația în care își dorea să îi rătăcească spitalul dosarul de pensionare, ca să mai poată munci în continuare să își plătească ratele și belelele. Toată viața a fost pe fugă, încă e pe fugă, nu a putut să avanseze în viață pentru că s-a găsit mereu cineva sau ceva să o tragă înapoi.

Frații mei (mai mari cu 12, respectiv 13 ani decât mine) au prins chinul unei copilării în comunism, cu părinți plecați toată ziua la muncă, ei rămași de capul lor să bată mingea și alți copii pe maidan. Aveau parte de show-uri neplăcute în casă, creau show-uri neplăcute afară și au trăit intens bucuriile și belelele atrase de o viață rebelă. S-au trezit bărbați în toată regula după revoluție, când făceau mici biznisuri cu produse de la bulgari, dând petreceri de apartament la achiziționarea unui video și a unei combine, asta în timp ce alții vindeau țara și dădeau tunuri de milioane de mărci și dolari. Acum trag tare de pe o zi pe alta ca să le pună la dispoziție copiilor lor tot ce ei nu au avut la vremea lor.

Eu, generația ’86, am trăit în umbra luptelor pe care le duceau ai mei pentru ziua de mâine. Am crescut cu pâine și untură în timpul crizei din ’96, cu Vacanța Mare pe televizor și casete, cu frica de câini maidanezi, cu fotbal pe maidan. În mare parte ignorat de familie, cu profesori care încă își mai făceau treaba. Înghițeam în sec când îmi doream ceva, pentru că nu erau bani. Greul cel mare l-am tras după liceu, când nu știam ce să fac cu viața mea, ce drum să aleg și cum să mă comport în fața ușilor trântite în nas.

Nu cred că putem măsura în vreun fel dacă o generație anume a suferit mai mult decât celelalte. Toate au avut momentele lor grele, adaptate și influențate de vremurile respective. Evident, stă în firea omului de a se martiriza și de a susține tare în sus și-n jos că toate piedicile au stat aliniate în drumul lui către succes și că el a biruit chiar și în asemenea condiții. Ce mi-ar plăcea să măsor, totuși, ar fi cam cât de mult au contat sechelele sacrificiului unei generații în dezvoltarea generațiilor ce le-au urmat.

De unde până unde am scris articolul ăsta?

Tot ce am scris mai sus mi-a venit în minte în momentul în care am dat cu ochii peste următoarele cuvinte ale Bogdanei in ce fel suntem o generatie cu o cruce mai grea de purtat decat altele” în articolul:”STAREA DE PIUA“, un articol despre o inițiativă interesantă a unor prieteni de-ai ei care vor să facă un studiu despre generația celor care au acum între 30 și 40 de ani.

sursă foto

6 comentarii Adaugă comentariu

  1. Eu cred ca intotdauna au existat generatii de sacrificiu, pentru ca copiii acestora sa o duca mai bine, iar ciclul acesta se repeta la infinit. Articolul tau este deosebit de emotional!

  2. Pentru unii suntem: Carne de tun!
    Ruperea este data de viitoarele generatii. Sper.

    Bun articolul!

  3. #5

    O clarificare: generatia in stare de piua nu e o generatie de sacrificiu, e chiar mai rasfatata ca precedentele, crucea ei mai grea de purtat e… ca sa zic asa … metafizica, e o rezerva in a-si asuma responsabilitati pana la capat

  4. Stau si ma intreb daca nu cumva generatia actuala da vina pe cea actuala pentru mediul in care traim cu toti astazi.
    Insa cu toate astea, orice sacrificiu e binemeritat daca is iare rostul…

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.