Locul unde nebunii sunt protejaţi de oamenii normali…

Clădire mare, spectaculoasă cu pereţi reci,

Îţi dă un fior rece, ca atunci când cobori în beci.

Un loc unde nu ştii dacă sa rămâi sau să pleci,

Definiţia urâtului frumos, poţi rămâne blocat în el pe veci.

Şi totuşi intri curios pe uşă, păşeşti în necunoscut,

Auzi cum vântul şuieră gălagios printr-un perete mut.

Îţi zici în sine, cel care a stat aici, de soartă a fost bătut,

Vezi urmele chinului care parcă niciodată loc nu a avut.

Ce fel de fiinţe au stat aici în întunericul minţii?, îţi zice altă întrebare,

Câte tone de disperare, câţi metri de oroare-privaţi de toate, privaţi de soare,

Blestemaţi sunt cei ce au pierdut nebuneşte a vieţii şi-a dragostei savoare.

E ironic cum o scară te poate duce de la lumină în a întunericului închisoare.

Avansezi şi imaginea devine din ce în ce mai deprimantă,

Ai senzaţia că ai luat-o încet, fără să simţi, pe-o pantă,

Totul se prăbuşeşte peste tine şi-ţi explici de ce clădirea era vacantă

Mergi înainte şi pariezi că tot ce se întâmplă e a divinităţii poantă.

Şi iată-te, în faţa deciziei pe care nu te aşteptai că trebuie s-o iei,

În spate este totul dărâmat, ai de ales stânga sau dreapta, vrei nu vrei.

Îţi vine să urlii, să strigi că ăsta e un loc pentru nebuni iar tu eşti acolo fară temei,

Deodată ochii dau să iasă din orbite şi se umezesc, iar mirosul florilor de tei

Îţi grabeşte procesul de realizare: că erai, că eşti şi că vei fii unul dintre EI..

(Tot ce am scris mi-a venit în cap după ce am văzut pozele, pe care le-am şi “împrumutat”, de pe acest blog.)