Sunt într-o sală de așteptare.
Ochii îmi dansează pe verticală, urmarind news feed-ul rețelei sociale care curge pe smart-telefonul meu din sticlă, plastic și aluminiu.
La câțiva metri de mine, un copil de vreo 5-6 ani agită în aer câteva cuburi de plastic, la trecerea timpului, încercând să le găsească o identitate: avioane, nave spațiale, planete.
Vârste diferite, jucării diferite, aceeași sală de așteptare.
Un text pe care l-am scris, ieri, pe Facebook, dar pe care l-am trecut prin filtrul diacriticelor și repostat și aici, pe blog, ca să nu pierd o amintire în caz că dă faliment compania lui Mark Zuckerberg.
