Închide

Ce vrei să cauți?

Am fost pentru prima oară la FAUST și mi-a dat mintea peste cap! (Cum a fost la FITS 2024)

Salut! Numele meu este Marian Ionescu și sunt oficial ultimul român care a văzut Faust-ul lui Silviu Purcărete. Sau cel puțin așa mă simt, având în vedere că toți prietenii mei pasionați de teatru l-au văzut cel puțin o dată.

Da, am prieteni care l-au văzut de PATRU ori sau chiar de ȘAPTE ori. Și acum, după ce l-am văzut și eu, înțeleg perfect de ce au simțit nevoia să îl vadă de multiple ori. Din punctul meu de vedere, Faust este spectacolul suprem. Asta pentru că a reușit să se conecteze la codul meu sursă, să îmi prăbușească spiritul și să mi-l trimită direct pe fundul unui ocean de suferință, vinovăție, dragoste și disperare.

M-am conectat cu Doctorul Faust și, pe final, cu Mefisto atât de puternic încât după spectacol nu mai știam cine sunt. Chiar mi-a recomandat Corina, care a văzut spectacolul de șapte ori și care scria pe blog în 2013 că și-ar vinde sufletul să îl mai vadă o dată (haha!), să îmi fac o poză la începutul spectacolului și una după.

Vi le las mai jos să vedeți ce transfigurat eram.

Vă jur cu mâna pe tastatură că nu am mai experimentat vreodată așa trăiri. Și nu doar la un spectacol. În general în viață nu am mai experimentat așa ceva. Decorul este ceva superb de întunecat. Zici că te uiți în intimitatea unei biserici, a unui spital de nebuni și a unui cimitir în același timp.

Miklós Bács, actorul care îl joacă pe Faust, are o putere supraomenească de a jongla între dominator și fragil, între puternic și slab, între atotputernic și neajutorat, iar Ofelia Popii este cu totul și cu totul din alt material. De parcă nu a fost creată din doi oameni, ci dintr-un înger și-un drac. Este divină, diabolică, un fenomen al Universului.

Pur și simplu a fost cea mai puternică reprezentație pe care am văzut-o vreodată în vreun spectacol/film/exorcizare/orice. Energia ei, suferința, diabolismul, machiavelismul, totul a fost servit pe tavă publicului cu naturalețea cu care înec eu un mititel de Obor în muștar.

Desfășurarea de forțe este cu totul și cu totul la alt nivel. Nu știu câți actori și figuranți joacă în acest spectacol, dar am avut senzația că sunt sute. Poate sunt zeci, nu știu, dar impresia este că sunt sute. Muzica este spectaculoasă, intensifică fiecare trăire, iar faptul că la un moment dat intri în spectacol, devii fizic parte din poveste este… nu o să zic nici “cireașa de pe tort”, nici “bomboana de pe colivă”… o să zic: acel ultim “Dumnezeu să-l ierte!” de la înmormântare.

Totul este extraordinar, o zic și eu, dar și faptul că spectacolul ăsta se joacă de 17 ani cu casa plină. Și e posibil ca oamenii “din casă” să fie mereu aceiași oameni, asta pentru acum înțeleg perfect de ce spectacolul ăsta creează o așa dependență că sunt oameni care l-au văzut de șapte ori.

Buuuuun! Acum că l-am scos prin Faust din sistem. Cel puțin la nivel declarativ, aici în articol, hai să vă zic ce am mai văzut la FITS și cu ce am mai plecat de acolo, după două zile de festival. El durează vreo zece zile, eu am fost doar la ultimele două.

Păi, am fost la Not Once, o instalație de artă pe care a rulat un film violent și dureros, cu toate că nu îți arăta nimic explicit. După primele 10 minute, jumătate din mine voia să părăsească incinta, dar cealaltă jumătate era atât de captivată că “a hackuit” funcțiile motorii și am rămas cu tot întregul până la final. Asta ca să mă treacă unicul personaj din film prin niște stări de durere, uimire, tristețe, milă, ba chiar și un strop de sadism. Nu îmi pot explica de ce, dar la un moment dat m-a amuzat durerea personajului. Straniu, delicat și zăpăcitor de creieri acest Not Once.

Am fost și la Afrique en Cirque, un spectacol pe bază de acrobații rupte din filmele cu super-eroi, contorsionism care te face să te întrebi dacă e real ceea ce vezi și muzică plină de viață. Arătau băieții ăia de parcă i-a sculptat Michelangelo și făceau niște acrobații de parcă s-au antrenat și cu dracii și arhanghelii în același timp. Spectacol pur, energie “pe direct” de la divinitate și frumusețe, multă frumusețe.

Am avut ocazia să văd/aud Ritualuri, un spectacol al Corului Madrigal cu rădăcini în folclorul românesc. Este ireal ce pot să facă oamenii cu vocile. Au fost minute întregi în care ascultam cu ochii închiși, asta pentru că mă teleportau în pădurile țării, pe dealuri, prin râuri. Frecvențele Corului Madrigal te ating pe suflet într-un mod în care nu cred că am avut ocazia să fiu atins vreodată. Te conectezi cu strămoșii și cu natura într-un mod unic.

 

Pe pietonală am avut ocazia să văd Bodyguarzii, doi băieți care protejau random oamenii de pe stradă, activitate care genera o comedie mută extrem de naturală. Momentul de aur a fost când au protejat doi jandarmi. Impecabili!

Am prins și un strop de Don Quixote pe pietonală, dar nu am înțeles mare lucru pentru că trebuia să fug la Faust, spectacolul cu care am început acest articol și cu care am plecat în gând apoi acasă. Am condus vreo trei ore și ceva până la București cu Faust în gând, oricât de tare aș fi dat muzica, să mă pot concentra la drum.

FITS 2024 a fost perfect. Mă bucur maxim că am ajuns și anul ăsta la această comoară de festival și că m-am conectat atât de puternic cu spectacolele pe care le-am văzut/auzit/simțit. Eu am fost la festival cu Pepsi, care este partener al festivalului și care a avut o activare drăguță la fața locului pe care am surprins-o în short content pe instagram și tiktok.

Mulțumesc, FITS, că exiști! Mulțumesc, Pepsi, că mi-ai oferit portița asta să fug la FITS pentru câteva zile sub pretextul “Am campanie”. Și mulțumesc, Faust, că mi-ai dat lumea peste cap! Abia aștept să revin la FITS în 2025.

surse foto: blog.sibfest.ro & pagina de fb FITS

Abonare la newsletter

Primesti pe email cele mai noi articole.

Adaugă comentariu