Sunt exagerat de ofticos la jocurile de societate. Cum mă tratez? 😅

Săptămâna trecută am fost plecat cu Georgiana într-o vacanță. Doar noi doi, pentru prima oară de când suntem părinții lui Noel. Am fost sudul Italiei, în zona Puglia, care este oarecum în zona “tocului cizmei” și am vizitat Matera, Polignano a Mare, Monopoli și Alberobello. Dacă vă interesează ce am vizitat pe acolo, aruncați un ochi pe canalul nostru de YouTube de familie, IONEȘTII, voi posta acolo câteva vloguri civilizate cu toată aventura.

Unul dintre orășelele pe care le-am vizitat a fost, cum ziceam, și Monopoli, oraș care nu are nicio legătură cu jocul Monopoly, dar care inevitabil te va duce cu gândul la jocul respectiv. Joc care pe mine m-a obsedat în copilărie și pe care îl jucam serile pe scara blocului cu ceilalți copii de pe scară. Era tare că puteam sta până târziu să ne jucăm, asta pentru că părinții ne lăsau liniștiți știindu-ne la loc sigur pe scara blocului, nu bâjbâind prin cartier. Nu știu însă cât de ok era pentru restul vecinilor zumzetul continuu de pe scara blocului. Eram totuși mult prea tineri să ne gândim la asta pe atunci. Erau vremurile când ne ascundeam noaptea în boscheți și speriam trecătorii. Și nu o făceam ca să filmăm vreun clip pentru TikTok. O făceam doar pentru distracția puerilă de moment. Ah… și nu luam like-uri, ne luam doar șuturi în fund când ne prindea vreun nene pe care îl speriam.

Întorcându-mă la episodul Monopoli, plimbându-mă și gândindu-mă la Monopoly, mi-am adus aminte cât de ofticos sunt la jocul ăsta și la jocuri de societate în general. Când mă jucam Monopoly în copilărie, iubeam să fiu eu banca. Băgam mâinile în visteria băncii cum îmi imaginez că bagă ursul labele în borcanul cu miere. (Nu am văzut unul pe viu făcând asta, deci pot doar să îmi imaginez acțiunea). În viața reală nu am avut și nici nu am dorințe d-astea să fur, dar când venea vorba de Monopoly, parcă mi se lungea mâna cu vreo 10 centimetri și mi se lățea palma suficient cât să pot să fur mai bine.

Îmi aduc aminte că în pandemie, după ce s-au ridicat restricțiile de întâlnit cu prietenii și familia, mai veneau Buneștii pe la noi cu câte un Rom și-un Rummy, cu câte un Monopoly sau alte jocuri de gen. Eram ăla care spărgea gașca mereu. Ofticos din cale afară. Pur și simplu nu suportam să pierd. Aveam două moduri: neinteresat de joc sau interesat și ofticos. Aproape că partenerii de joc făceau coaliție să mă lase să câștig ca să se poată bucura și ei de o zi decentă de socilaizare offline în pandemie.

Ciudat e că nu mă oftic atât de tare când pierd la jocurile fizice, la un fotbal, baschet, biliard, orice altceva. Acolo sunt un ofticos moderat. Asta poate pentru că știu că acolo, dacă pierd, pierd pe barba mea și a colegilor de echipă. În schimb la jocurile de societate, apare mereu necunoscuta norocului. Zarul de la Monopoly și cărțile (sau piesele, nu știu exact ce sunt) de la Rummy nu au picat cum trebuie. E ceva ce nu e în controlul meu. E acea componentă a norocului pe care mă oftic că nu o am. E un soi de supărare intensă pe Univers pe care o am.

Partea bună e că, cumva în timpul plimbării prin Monopoli cu gândul la Monopoly, am realizat că e posibil să fi găsit antidotul la firea mea ofticoasă când vine vorba de norocul meu la jocurile de societatate. De fapt, nu l-am găsit, ci l-am făcut: Noel. Cred că el este singurul om în fața căruia nu voi avea vreo problemă să nu am noroc și să pierd la jocurile astea. Aștept cu interes primul nostru joc de societate împreună. Chiar cred că o să îmi analizez extrem de terapeutic reacțiile la momentul respectiv. Probabil o să mă și filmez să pot revedea jocul ca să îl analizez mai bine. :))

Până atunci, mă întorc la întrebarea din titul: cum mă tratez? Nu de altceva, dar vreau să mai vină Buneștii pe la noi în vizită. :)

(acest articol este sponsorizat de eMAG)