Au trecut aproape trei săptămâni de când am făcut asta și îmi pare rău că nu am apucat să scriu atunci, la cald, despre această experiență de toată frumusețea, dar mi-am dat seama că timpul este al dracu’ de limitat atunci când încerci să îmbini blogging-ul, munca și viața personală.

Revenind la acest sport superb și declanșator al unei producții serioase de adrenalină în tot corpul, am avut ocazia să mă cațăr pe stânci, să fac Climbing, în cadrul excursiei în taberele de cercetași, excursie organizată de Mercedes-Benz România, partener de seamă al acestui proiect remarcabil ce poartă numele de Cercetașii României.

Am văzut câteva filme de gen de-a lungul vieții și îmi imaginam că este extrem de greu să urci o stâncă doar folosindu-te de mâini, picioare și de siguranța că cineva îți ține sfoara de care ești legat. Chiar aveam în gând să încerc minim o dată să mă cațăr, dar îmi imaginam că prima experiență va fi undeva pe un panou special, nicidecum pe o stâncă adevărată. Dar uite că m-am trezit în fața unei stânci de 20-25 de metri, “înhămat”, cu o gașcă de cercetași și de salvamontiști (care fac cățărări destul de des) în jurul meu, primind mici ponturi despre cum să mă descurc în timpul cățărării și ce să fac în cazul în care “cad”.

Primele prize au fost cele mai grele, nu aveam garanția că nu o să-mi alunece mâinile. Sincer, fiind prima oară după mulți ani în care nu m-am mai cățărat nici măcar într-un corcoduș, nu aveam încredere că mă vor ține mâinile și picioarele până sus, în vârful stâncii. Cu ocazia asta mi-am dat seama că în momentul în care omul este încolțit într-o situație grea, într-un mod miraculos se adună și își găsește energia necesară ca să treacă peste impas.

Tensiunea de a sta la zece metri distanță de pământ, căutând o mică gaură în stâncă pentru a-ți găsi un punct în care să îți așterni greutatea pentru câteva momente, cât cauți alt punct de sprijin mai sus. Bucuria de a avansa mână cu mână, picior cu picior, fără a te uita în jos, doar în sus spre vârful stâncii. Cuvintele celor de jos, de pe pământ, care zboară spre tine, ghidându-ți mișcările în momentele dificile, cuvinte care la un moment dat nu te mai pot ajuta pentru că ochii celor de jos nu mai bat până la înălțimile cu care te lupți. Bucata de stâncă fină, fără strop de găuri, care te obligă să te târăști, împingându-te cu picioarele și fixându-te în spate, pe un fel de horn format din stânci. Momentul în care ajungi sus, dar nu te poți bucura prea mult pentru că trebuie să cobori în rapel, în stilul trupelor de comando.

Oricum, bucuria momentului în care atingi pământul este destul de mare, dar parcă concurează cu regretul că s-a terminat și te încearcă un sentiment de mai vreau o dată.

Probabil că un cățărător profesionist  va râde ironic de mica mea povestire și de faptul că am dedicat un articol pe blog unei simple cățărări de 25 de metri, dar pentru mine a însemnat un moment cheie în descoperirea unui potențial nou hobby.

P.S. Stânca aia pe care m-am cățărat eu în vreo 8-9 minute, și fac mare tam-tam din asta, a fost escaladată de un cercetaș în vărstă de 14 ani în fix 1 minut și 40 de secunde.  Puștiul ălă îl bate pe umăr pe Spiderman și îi zice “melcule”. :))

2 comentarii Adaugă comentariu

  1. Am auzit la americani de cativa cantarezi care cantau in miscare, cantau in timp ce merge masina , insa nu stiu cat de real e zvonul, sa inteleg ca tu ai dorit sa vi cu ceva mai inovator?

Adaugă un comentariu

Câmpurile marcate cu * sunt obligatorii! Adresa de email nu va fi publicată.